Parlamentul deține, conform prevederilor Constituției, statutul de unică autoritate legiuitoare a țării, însă în realitatea politică, Guvernul utilizează frecvent instrumente care îi conferă putere de lege. O analiză detaliată realizată de profesorul Marin Voicu, fost judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție și la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, analizează această practică pe o perioadă cuprinsă între anul 2004 și octombrie 2026. Întrebarea centrală a studiului vizează dacă utilizarea urgenței a mai rămas o excepție sau dacă aceasta s-a transformat într-o metodă obișnuită de guvernare.
Guvernul are capacitatea de a adopta acte cu putere de lege, dar această prerogativă este limitată de cadrul constituțional. În timp ce ordonanțele simple necesită o autorizare prealabilă din partea Parlamentului pentru domenii și perioade specifice, ordonanțele de urgență, cunoscute sub acronimul OUG, nu solicită această autorizare. Acestea sunt permise strict în situații extraordinare care necesită intervenție imediată, obligând Guvernul să justifice în mod explicit caracterul de urgență în cadrul actului respectiv, fără a putea folosi prioritățile politice ca pretext.
Volumul ordonanțelor de urgență adoptate în ultimii ani evidențiază amploarea acestui fenomen legislativ. Conform datelor din analiză, în anul 2020 au fost emise 226 de ordonanțe de urgență, cifra scăzând la 192 în 2022 și la 156 în 2024. Pentru perioada cumulată 2021–2024, studiul consemnează un total de 624 de OUG. Autorul subliniază că acest comportament nu este exclusiv guvernelor minoritare, deoarece și administrațiile susținute de majorități parlamentare largi au utilizat intens acest mecanism, ceea ce indică faptul că dificultatea de a obține voturi nu explică întreg fenomenul.
Controlul parlamentar asupra acestor acte poate fi ineficient din cauza lipsei unor termene clare pentru decizia finală. Deși o ordonanță poate produce efecte înainte de aprobarea sau respingerea sa definitivă de către legislativ, procedura de control poate dura ani de zile. Constituția prevede că, dacă prima Cameră sesizată nu se pronunță în maxim 30 de zile, ordonanța este considerată adoptată și trimisă la cealaltă Cameră. Totuși, lipsa unui termen constituțional precis pentru decizia finală a Camerei a doua afectează viteza și eficiența controlului parlamentar.
O altă metodă utilizată de Guvern este angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege, procedură prin care proiectul este considerat adoptat dacă nu este demis Guvernul printr-o moțiune de cenzură. Deși în acest caz legea rămâne un act al Parlamentului, mecanismul elimină dezbaterea și votul obișnuit. Analiza avertizează că o eventuală reducere a numărului de OUG ar putea fi compensată prin utilizarea mai frecventă a acestei proceduri, menținând astfel un stil de guvernare care evită procesul legislativ standard și dezbaterea parlamentară profundă.
Impactul acestor decizii legislative este direct pentru cetățeni, afectând capacitatea persoanelor și a firmelor de a-și planifica activitățile. Modificările fiscale de la final de an sau schimbările în legislația justiției creează incertitudine juridică. Pentru a corecta aceste tendințe, Marin Voicu propune limitarea angajării răspunderii și stabilirea unui termen final pentru aprobarea ordonanțelor, după care cele neaprobate să își înceteze efectele, prin reforme care ar putea necesita chiar modificarea Constituției.