Vechimea unei datorii nu garantează automat că aceasta a prescris, deoarece termenul aplicabil și eventualele cauze de suspendare sau întrerupere sunt esențiale pentru recuperarea sumelor. Avocatul Bogdan Buneci explică faptul că dreptul material la acțiune se stinge prin prescripție dacă creditorul nu își exercită dreptul în termenul prevăzut de lege. Conform art. 2.500 din Codul civil, dacă acest interval legal nu este respectat, creditorul nu mai poate recurge la instanță pentru executarea obligației prin constrângere.
Termenul general de prescripție este de trei ani, conform art. 2.517 din Codul civil, însă există și alte perioade specifice. Legea prevede termene de zece ani, doi ani sau chiar un an, aplicabile în funcție de natura obligației sau a dreptului respectiv. Calculul termenului începe, de regulă, din momentul în care obligația devine exigibilă sau de la data la care titularul dreptului a cunoscut sau trebuia să cunoască nașterea acestuia, în funcție de prevederile contractului.
Datorii către stat sunt supuse unor reguli diferite, fiind reglementate de Codul de procedură fiscală. Potrivit art. 110 alin. (1), dreptul organului fiscal de a stabili creanțe fiscale, precum impozite, taxe sau contribuții, se prescrie în cinci ani. În cazul amenzilor contravenționale, aplicarea se prescrie, de regulă, în șase luni de la data faptei, iar executarea sancțiunii este afectată dacă procesul-verbal nu este comunicat în maximum două luni de la aplicare.
Prescripția poate fi întreruptă prin acte precum plata unei părți din suma datorată sau recunoașterea datoriei de către debitor. Întreruperea înlătură perioada scursă și declanșează un nou termen de calcul. Pe de altă parte, suspendarea oprește temporar cursul prescripției, dar păstrează timpul acumulat anterior. După încetarea cauzei de suspendare, calculul se reia, luând în considerare perioada scursă înainte de acest eveniment, conform art. 2.532 din Codul civil.
Înainte de a trece la executarea silită, creditorul și debitorul pot negocia o înțelegere pentru achitarea datoriei, inclusiv prin eșalonarea plății. Dacă debitorul nu respectă acordul stabilit, creditorul poate continua demersurile de recuperare, inclusiv prin proceduri de executare silită. În cadrul acestor proceduri, pot fi urmărite veniturile, conturile bancare sau bunurile debitorului, inclusiv imobile care pot fi supuse urmăririi și valorificării pentru acoperirea creanței.
În sistemul juridic român, Codul civil și Codul de procedură fiscală constituie pilonii care reglementează modul în care obligațiile financiare devin sau încetează să mai fie exigibile. Aceste reglementări asigură un echilibru între dreptul creditorului de a-și recupera banii și necesitatea de a nu lăsa obligațiile să rămână deschise la un termen nelimitat, oferind astfel siguranță juridică proceselor de recuperare a creanțelor.