Fraudele transfrontaliere care vizează taxa pe valoarea adăugată implică utilizarea unor mecanisme complexe de vânzări fictive sau rambursări nejustificate. Aceste acțiuni pot afecta atât bugetele statelor membre, cât și resursele financiare ale Uniunii Europene prin diminuarea fondurilor disponibile. Diferența dintre o simplă datorie fiscală și o infracțiune constă în existența unui plan fraudulos, în rolul jucătorilor implicați și în prejudiciul produs, conform unei analize realizate de procurorul Anca Ramona Mocianu.
Unul dintre scenariile utilizate presupune prezentarea unor bunuri vândute în România ca fiind livrate către o firmă dintr-un alt stat membru. Scopul acestui demers este obținerea nejustificată a scutirii de TVA, deși marfa nu părăsește efectiv teritoriul țării. În astfel de cazuri, documentele care ar trebui să ateste transportul real al bunurilor sunt fabricate și nu reflectă situația de fapt, servind doar pentru a susține o operațiune purteoretică.
Alte metode de fraudă includ ascunderea operațiunilor care ar fi trebuit declarate autorităților fiscale sau utilizarea unor declarații corecte pentru a masca scheme ascunse. Un exemplu tipic este declararea unui TVA datorat, urmată de retragerea banilor și abandonarea societății pentru a evita plata taxei. Totuși, simpla neplată a impozitului nu constituie automat o infracțiune, fiind necesară demonstrarea participării intenționate la un mecanism fraudulos bine definit.
În ceea ce privește răspunderea penală, Legea nr. 241/2005 reglementează infracțiuni care diminuează resursele bugetului Uniunii Europene cu cel puțin 10 milioane de euro. Acest prag de 10 milioane de euro nu reprezintă o limită sub care fraudele ar fi permise, ci un criteriu de aplicare a unei reglementări specifice. Există însă o discrepanță între legea română și directiva europeană privind modul de calcul al prejudiciului total al schemei.
Pentru stabilirea răspunderii penale, autoritățile trebuie să demonstreze modul de funcționare al schemei și intenția fiecărui participant. Nu este suficientă doar identificarea unor facturi sau a unor taxe neplătite, deoarece trebuie clarificat cine a contribuit la fraudă și ce pierdere a fost produsă. Prejudiciile unor fraude independente nu pot fi adunate automat, iar aceeași pierdere financiară nu poate fi contabilizată de două ori în procesul de cuantificare.
Combaterea acestor activități malițioase necesită o delimitare strictă între partenerii comerciali de bună-credință și cei implicați conștient în mecanismele financiare frauduloase. Eficiența urmăririi depinde de capacitatea instituțiilor de a identifica exact modul în care sunt manipulate documentele și fluxurile de capital pentru a evita plata taxelor obligatorii către stat și către bugetul comun al Uniunii Europene.