Dosarul de urmărire informativă „Socrate”, deschis de Securitate în noiembrie 1974, oferă o imagine detaliată asupra vieții poetului Nichita Stănescu într-un regim de supraveghere constantă. Documentele din arhiva CNSAS descriu o operațiune construită pe fondul nemulțumirilor scriitorului față de climatul ideologic din România comunistă. Autoritățile au urmărit atât activitatea sa literară, cât și încercările de a stabili contacte cu cetățeni străini pentru a obține recunoaștere în Occident.
Urmărirea a început oficial la 28 noiembrie 1974, după ce UM 0800 București a solicitat acordul structurilor politice ale PCR. Nichita Stănescu era deja membru de partid, însă acest statut nu a împiedicat deschiderea dosarului. Motivele invocate de ofițeri au fost manifestările și nemulțumirile poetului față de politica partidului în domeniul literaturii. În același timp, Securitatea suspecta o dorință de afirmare în afara țării, interpretând criticile literare interne ca pe un factor care îl împingea spre Occident.
În filele dosarului apar portrete psihologice și relatări despre viața personală a poetului, descris ca fiind o fire extrem de orgolioasă. Documentele conțin observații despre consumul de alcool și despre deteriorarea stării sale de sănătate, menționând că nemulțumirile sale erau mai vizibile în stare de ebrietate. Securitatea a cartografiat și cercul său de prieteni, incluzând nume precum Fănuș Neagu sau Gheorghe Tomozei, încercând să înțeleagă dinamica grupului de intelectuali din jurul său.
Un aspect semnificativ al supravegherii a vizat gestionarea resurselor financiare la Uniunea Scriitorilor. Informatorii au raportat conflicte legate de Fondul Literar și privilegii financiare, menționând că Nichita Stănescu ar fi beneficiat de sume mari, precum 5000 de lei lunar, în ciuda numărului redus de venituri din alte surse. Aceste acuzații de privilegii au fost folosite de aparatul represiv pentru a monitoriza rivalitățile și alianțele dintre scriitori, transformând conflictele de breaslă în materiale informative.
Dosarul documentează și episoade tensionate legate de deplasările în străinătate, precum intenția unui grup de scriitori de a pleca în Suedia. În acest context, apar suspiciuni privind contactele cu cetățenii străini și resentimente legate de accesul la pașapoarte. În timp ce unii scriitori erau criticați pentru contactele externe, alții erau acuzați că folosesc resursele Uniunii pentru a se distra în străinătate. Securitatea a monitorizat cu atenție aceste mișcări, considerând contactele cu editori străini ca pe o problemă de securitate.
În final, supravegherea a fost închisă în ianuarie 1976, după ce succesul internațional al poetului a schimbat perspectiva regimului. Recunoașterea europeană, marcată de primirea premiului Herder din partea academiei din Viena, a fost considerată de ofițeri ca un factor care i-a îmbunătățit starea morală. Astfel, ceea ce inițial era monitorizat ca o activitate suspectă, a devenit un instrument de prestigiu pe care statul l-a putut folosi pentru a demonstra valoarea culturală a României în exterior.