Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că statele membre nu au dreptul de a suspenda în mod automat examinarea cererilor de azil depuse de persoanele care beneficiază deja de protecție temporară. Decizia clarifică modul în care trebuie gestionată relația dintre mecanismul european de protecție temporară și procedura individuală de solicitare a statutului de refugiat sau a protecției subsidiare. Autoritățile nu pot amâna începerea termenelor procedurale până la expirarea statutului de protecție temporară oferit.
Cauza a fost declanșată de situația lui UB, un cetățean chinez de origine uigură care locuise în Ucraina împreună cu familia sa. Acesta a ajuns în Țările de Jos în martie 2022 și a depus o cerere de azil în aprilie, însă autoritățile neerlandeze au considerat că, fiind membru al familiei unei cetățene ucrainene, avea dreptul la protecție temporară. În interpretarea oficială, examinarea cererii de azil urma să fie reluată abia după încetarea protecției temporare, fapt contestat de UB.
CJUE a subliniat că protecția temporară și protecția internațională sunt mecanisme distincte care pot funcționa în paralel. Protecția temporară este un instrument excepțional pentru situații de aflux masiv, oferind rapid un nivel de protecție fără o evaluare individuală completă. În schimb, protecția internațională presupune evaluarea situației specifice a fiecărei persoane. Un solicitant poate continua să beneficieze de protecție temporară chiar dacă cererea sa de protecție internațională este respinsă de autorități.
Regulile privind termenele procedurale rămân în vigoare, având un termen obișnuit de șase luni pentru finalizarea examinării. Dreptul UE permite prelungiri în situații complexe, cu un termen maxim de 21 de luni în anumite circumstanțe. Curtea a observat că, dacă toate dosarele ar fi suspendate până la expirarea protecției temporare, administrațiile naționale s-ar putea confrunta ulterior cu un număr masiv de cereri care trebuie soluționate simultan, mutând presiunea administrativă în timp.
Autoritățile pot gestiona dosarele etapizat și pot stabili priorități doar în cazuri excepționale, când un aflux foarte mare de cereri face imposibilă respectarea termenelor. Această flexibilitate trebuie să fie rezultatul unei imposibilități obiective și nu o regulă aplicată automat tuturor beneficiarilor. Instanțele naționale au rolul central de a verifica dacă întârzierea este justificată de măsuri necesare sau dacă este doar o suspendare generalizată aplicată fără temei legal.
Decizia CJUE în cauza C-249/25 este obligatorie pentru toate instanțele naționale care se confruntă cu probleme similare de drept european. Deși hotărârea nu îi acordă automat statutul de refugiat lui UB, litigiul său revine acum instanței neerlandeze pentru soluționare. Această interpretare a dreptului Uniunii asigură că accesul la procedura de azil nu este eliminat de existența unui regim de protecție temporară, menținând dreptul la o evaluare individuală.