Situația politică din România traversează o perioadă de blocaj prelungit, de cinci luni de zile, marcată de eșecuri succesive ale nominalizărilor pentru funcția de prim-ministru. Deși fiecare vot de respingere a guvernului sau eșec al unei învestituri pare a fi un punct de revenire la starea inițială, realitatea indică o evoluție spre o criză de regim. Actorii politici par să nu resimtă urgența rezolvării crizei, în timp ce alegătorii rămân afectați de lipsa unei guvernări stabile.
Guvernul demis, condus de Ilie Bolojan, continuă să rămână în funcție după fiecare vot de învestitură ratat, o situație considerată tolerabilă pentru actualii lideri politici. Pentru PNL, acest proces era văzut ca o trambulină, în timp ce USR îl folosește ca pe o platformă de presiune pentru organizarea alegerilor anticipate. PSD consideră costul suportabil atâta timp când nu trebuie să împartă responsabilitatea guvernării, iar pentru AUR și alte partide extremiste, acest blocaj reprezintă un rezervor de voturi.
Partidele politice adoptă strategii diferite în raport cu acest impas instituțional. UDMR își vede importanța confirmată prin faptul că retragerea sprijinului său a dus la abandonul lui Eugen Tomac și la eșecul votului pentru Adrian Veștea. În acest context, președintele ocupă o poziție de conducere a negocierilor, o funcție pe care nu o are în condiții normale, fapt ce îi permite să modeleze sistemul și să preia rolul de formator pe care partidele l-au irosit.
Interpretarea crizei diferă radical în funcție de interesele fiecărui actor implicat. Președintele prezintă situația ca pe un eșec al Parlamentului, în timp ce PNL o folosește pentru a demonstra caracterul demiurgic al premierului. USR argumentează că acest blocaj justifică rupturile și necesitatea anticipatelor, iar PSD îl vede ca pe o confirmare a rolului său în formarea majorităților. Extrema dreaptă susține că acest sistem nu mai funcționează, având cel mai coerent discurs.
A patra nominalizare de prim-ministru reprezintă un moment critic pentru stabilitatea instituțională. Dacă această încercare va eșua, președintele va trebui să aleagă între dizolvarea Parlamentului, o opțiune de care ar profita extrema dreaptă, sau o nouă nominalizare care ar confirma teza eșecului sistemului. Puterea câștigată de Cotroceni prin acest blocaj este fragilă, deoarece se bazează pe incapacitatea partidelor de a găsi un numitor comun, nu pe propuneri concrete.
Sistemul de guvernare din România este bazat pe un semiprezidențialism stabilit prin Constituția din 1991, unde președintele rămâne în centrul sistemului chiar dacă nu guvernează direct. Această structură a permis consolidarea poziției prezidențiale în timpul fiecărei crizi de guvern, de la moțiunea de cenzură din octombrie 2009, prin numirea guvernului Cioloș din 2015, până la criza actuală care pune la încercare reziliența întregii construcții politice.