Ultimul scrutin de tip anticipat organizat în România după revoluția din 1989 nu a mai avut loc, deoarece ultimele alegeri de acest fel s-au desfășurat în decembrie 1933. În acea perioadă, sistemul politic permitea regelui să dizolve Parlamentul și să convoace noi alegeri într-un ritm accelerat. Partidul Național Liberal, sub conducerea lui Ion G. Duca, a reușit să obțină aproximativ 51% din voturi, ceea ce i-a oferit un control semnificativ asupra procesului legislativ.
Procesul electoral din 1933 a fost declanșat după ce Carol al II-lea i-a încredințat formarea Guvernului liberal lui Ion G. Duca, la 14 noiembrie 1933. La doar patru zile de acest eveniment, pe 18 noiembrie, Parlamentul a fost dizolvat prin decret regal, deși acesta fusese ales în vara anului 1932 și nu își încheiase mandatul. Scrutinul pentru Adunarea Deputaților a fost stabilit pentru 20 decembrie 1933, în timp ce pentru Senat, votul s-a desfășurat în etape între 22 și 29 decembrie.
La alegerile pentru Camera Deputaților, Partidul Național Liberal a înregistrat 1.518.864 de voturi, obținând astfel 300 de mandate din totalul de 387 disponibile. Partidul Național-Țărănesc, care a reprezentat principala forță de opoziție în acea perioadă, a reușit să capteze aproximativ 14% din voturi, obținând 29 de mandate. Succesul liberalilor a fost facilitat de sistemul electoral din 1926, care prevedea „prima electorală”, oferind partidului care depășea pragul de 40% jumătate dintre mandatele disponibile.
Campania electorală a fost marcată de o tensiune extremă și de confruntări violente între autorități și Mișcarea Legionară. În încercarea de a menține ordinea constituțională, Guvernul Duca a luat decizia de a interzice Garda de Fier la 9 decembrie 1933. Această perioadă de instabilitate a culminat cu un eveniment tragic: pe 29 decembrie 1933, Ion G. Duca a fost asasinat pe peronul gării din Sinaia de către membri ai Mișcării Legionare, imediat după ce se întorcea de la o audiență la Castelul Peleș.
În perioada interbelică, organizarea alegerilor anticipate a fost un fenomen frecvent în România, cu scrutine organizate în 1919, 1920, 1922, 1926, 1927, 1928, 1931, 1932 și 1933. În total, între 1919 și 1937 au avut loc zece astfel de scrutine parlamentare. Parlamentul ales în 1933 a fost unul dintre puținele care a reușit să funcționeze aproape pe întreaga sa legislatură de patru ani, până la următoarele alegeri organizate în anul 1937.
Regimul constituțional de la acea vreme îi oferea regelui dreptul de a dizolva ambele Camere sau doar una dintre ele, cu obligația de a organiza noi alegeri în maximum două luni. În prezent, cadrul legal este mult mai restrictiv, deoarece Constituția României limitează dizolvarea Parlamentului la situații specifice, precum refuzul acordării votului de încredere Guvernului după mai multe solicitări de învestitură.